O zi la Enisala
Te trezești și tot ce vezi este un tavan alb. Te gândești la ziua ce o ai în față și nu îți place cum se conturează: treburi casnice sau alte lucruri la fel de plictisitoare pentru o zi de sâmbătă. Așa că preferi să folosești albul tavanului pe post de canvans, începând să desenezi, să schițezi schema pentru o zi reușită. Brusc îți apar în minte cadre minunate ale unui loc nu tocmia apropiat. Cu toate acestea imaginea acelui loc te fascinează punând stăpânire pe tine și pe imaginația ta. Lenea dispare ca prin minune. Bagajele sunt pregătite împreună cu echipamentul foto mai repede decât dacă aș fi făcut armata. Plec către mare dar fără să am la mine un slip, o cremă de soare sau un cearceaf. Am în schimb aparatul foto, trepiedul, sliderul, geaca, un polar și un izopren pentru a-mi face șederea mai plăcută. Odată ajuns la cetatea Enisala, destinația finală, am timp suficient pentru a-mi monta echipamentul și soarele deja apune. E clar: vara s-a dus (dacă mai era nevoie de încă o dovadă), zilele sunt mult mai scurte. Îmi găsesc un loc comod și mă pregătesc pentru o noapte albă. Minutele trec și odată cu ele și ultimile sclipiri ale soarelui. Stelele încep să apară din ce în ce mai strălucitoare pe cer, în întunericul unei nopți fără lună. Aparatul foto trage cadru după cadru pentru a capta mișcarea cerului în timp ce oboseala își spune cuvântul și pleoapele încep ușor să se închidă. Dar cu toate astea rezist până la răsărit. Împachetez totul și mă întorc spre București și spre căldura și confortul patului. Chiar dacă totul s-a petrecut pe dos, începând ziua cu un apus și terminând-o cu un răsărit, pot spune că am petrecut o zi la Enisala.
fotodependent 